Lacrimi calde de lumină şi repezi se scurg pe unde vor –
Le şterg, dar parcă sunt izvor nesecat.
Unele după altele îşi fac loc, parcă s-ar înţelege între ele.
Văd cum îmi spală sufletul şi pot vedea clar ce este în el.
Nu e tristeţe, chiar dacă asta ar inţelege tot privitorul
E mai mult de atât sau – e cu totul altceva.
Îmi duc privirea sus şi văd cum cerul plânge şi el cu mine
Dându-mi posibilitatea de a-mi pierde lacrimile în ploaia Lui.
Dar cine este El, Cerul?
E cel ce-mi este suflet sau în suflet...
Mă strâng în interior şi mă cuprinde un fior
simţindu-L în mine atât de viu
încât lacrimile iar apar împreună cu ploaia Lui.
Când totul se domoleşte apare vântul
Ce mângâie uşor tot ce a udat ploaia,
luminând acolo unde e curat şi prospăt.
Dar cine este vântul?
Este Ea!!!
Mă strâng iar în interior şi mă cuprinde un fior
simţind-O în mine atât de vie
încât lacrimile apar împreună cu ploaia Lui.
Şi eu fiind mai mult decât suflet.
Trag aer în piept să pot avea curaj destul şi credinţă
să simt ce este viu în mine.
Şi dusă sunt în acest vârtej de lumină,
rămânând în urmă doar fiorul bucuriei
ce poate însoţi aceste minuni,
nevăzute ochiului orb al neputinţei.
